Talking with strangers ep 1: Puștiul de 19 ani din tren

Îmi place să merg cu trenul și să vorbesc cu străinii. E un paradox, dar cu cât cunoști mai puțin pe cineva, cu atât inima lui/ei se deschide mai ușor în fața ta. Așa cum a fost acest băiat, pe care nici măcar n-am apucat să-l întreb cum îl cheamă, cu care am râs, am filozofat și care mi-a cam dat mat la multe concepții despre viață, fericire și alte chestii pe care le știm noi, adulții, mai bine.

Nu prea mai cred în prieteni. Acum majoritatea sunt pe interes. Ai bani, stau lângă tine. Sau se prefac că și-au uitat banii ca să le dai tu. Și m-am cam săturat. Îmi place să socializez, să mă distrez, dar altfel prefer să stau singur. Nu am treabă cu gagicile. Sunt paralel. Recunosc că la un party nu zic nu, dar n-am treabă. În fiecare zi învăț câte ceva. Recent am învățat cum să mixez. Îmi place, merg la festivaluri. Am pasiunea pentru muzică de mic. Cânt la vioară, la pian, la orgă (….) Nu mă plictisesc. Mă trezesc la zece. Merg două ore la sală. Apoi îmi iau bicla, am o biclă din aia cu motor cu suspensie, știi? Fac sărituri cu ea, apoi vin acasă. Cânt la pian câteva ore. Mai citesc, mai ies la o cafea, dar singur, nu cu altcineva. Îmi place mai mult să ies singur. Am renunțat la facultate după un an. Nu mă reprezenta. Eram la arhitectură. Nu cred că ai nevoie de facultate pentru a face ce dorești în viață. Îmi place să merg prin puburi și să cânt la pian. Nu știu ce vreau să fac în viață, sunt încă un copil. Știu că vreau să-mi trăiesc viața. Abia aștept să fac 20 de ani. Vreau să merg în Asia. Doar cu un rucsac în spate, bani și căștile-n urechi. Atât. Prefer să fiu eu, așa prost, nebun, cum oi fi, decât să fiu ceea ce nu sunt.