-Ești fericit? Nici nu mă trezisem bine și vine la mine cu întrebarea asta. Nici un fel de preludiu. Nici un ai încredere în tine. Nici măcar un ce ai schimba în viața ta. Nimic. Direct: Ești fericit/ă? Și de parcă n-ar fi fost suficient:-Te mai gândești la el? Hai du-te dreacu. Mi-am descărcăt această aplicație, numită Jurnal de întrebări, fiind destul de entuziasmată că uite fra, ce tare că se mai fac aplicații în lumea asta și pentru suflet, nu numai pentru corp sau minte. Igienă spirituală. Până când mi-a dat-o cu fericirea. Deși toți vorbim despre ea , nu prea ne întrebăm unii pe alții dacă suntem fericiți. Hai că la sterilul ce faci (sleș I don’t really give a fuck) e mai simplu: eu spun bine, tu spui mă bucur și ambii ne prefacem că avem o relație socială sănătoasă. Dar Ești fericit? Aici nu poți s-o dai schematic și vulgar cu bine. Bine e asă, ca de-un futai pe Tinder. Dar fericirea…acolo e cu feeling. Complication. Atât de dezbătută este fericirea încât aproape a devenit un clișeu, o banalitate. Dacă ești intelectual, nu-ți mai permiți să crezi în fericire, e ceva rezervat casnicelor care-l citesc pe Coelho sau puștoaicelor de liceu care încă mai visează la marea iubire. Cum, în secolul 21, în această epocă high tech a hiper raționalismului să mai crezi în fericire și în iubire? Dacă i-ai mai citit și pe Nietzsche sau Jung, în mod evident trebuie să fii un mediocru diletant care nu gândește prea mult ca să afirmi că ești fericit. De când a devenit nefericirea cool? Apanajul oricărui intelectual care se respectă? La polul opus, fericirea ready made. Accesibilă oricui. Fericirea aia simplă și groaznic de enervantă de tipul totul se află în tine. Ești perfect așa cum ești. Totul se întâmplă cum trebuie să se întâmple. Trăiește prezentul și Lasă Dunărea să curgă. Ok, e admirabil să tindem spre o stare superioară de conștiință care depășește limita raționalului, să ne acceptam și să ne iubim sinele, dar dacă totul se află în noi și suntem perfecți așa cum suntem, cel puțin divini, uniți cu mama Gaia și Tata Ceresc, de ce mai trăim? De ce naiba ne mai complicăm cu dileme existențiale? Dă-o dracu de evoluție și de sens al vieții. Carpe diem. Băutură și femei pentru toți băieții mei, zic. Tot aud această replică de la prietenii mei ‘fericiți’ care încă se mai bucură de iubire: fericirea/iubirea e simplă. Curge de la sine, fără să forțezi tu nimic Adevărul este că sună extraordinar să nu faci nimic și să-ți pice banii din cer, nu? Esență românească at its best: cum să muncești cât mai puțin și să câștigi cât mai mult. Așa și cu fericirea. Dacă e să fie o să fie. Știe universul ce e mai bine pentru mine. Ok, să presupunem că așa e. Să presupunem că în spatele acestei leni cu justificări mistice a omului care așteaptă și-o freacă transcendental se ascunde un mare înțelept. Să presupunem că universul, acest deus ex machina al fericirii, vine într-o zi și-ți deschide chakrele spre portalul Marelui Adevăr din Tine. Ce mai faci după? Ce sens mai are existența și fericirea când ai găsit sensul? Personal, cred în fericirea part-time. Fericirea optzeci la sută. Fericirea de tip totul e ok, dar parcă lipsește ceva. Fericirea acum e perfect, dar în curând va veni și căcatul. Fericirea carpe diem cu accente cioraniene. Măcar dacă ai fi nefericit total. Sau cincizeci la sută. Să fii jumi juma fericit. Dar nu. Tu ești optzeci la sută fericit. Cum e mai rău. Suficient de fericit ca să nu fii nefericit și insuficient de nefericit ca să mai poți spera la fericire. Cum poți supraviețui acestui 20 la sută de nefericire posibilă? Dar cum spunea la un moment dat un artist italian, “ceea ce ne lipsește cel mai mult, acela dă sens bucuriei“
Tu cât de fericit ești? Lasă o impresie mai jos, dacă articolul ți-a dat de gândit.
Comentários